Un text de Raluca Bem Neamu, din volumul Marketingul și educația în muzee, ediția a V-a, lucrările sesiunii de comunicări, Marketingul și educația în muzee, Sibiu, 1-4 octombrie 2014, Editura ASTRA Museum
Abstract: The article evokes the three years experience of the Da’DeCe (‘Why’sThat’) Association in the museums from Bucharest. The educational programs for children from the age of 2 constitutes the core of the activities carried out and of the principles followed by the organisation for these programs referring to the interactive techniques of connecting with the audience and exposing the museum: movement associated to activities; the experiment; object manipulation; workshops; storytelling; stimulating the direct experience, emotion, and lack of excessive verbalization; parent-child relationship as an essential pillar; etc.
“La ceai cu regina”, program educativ, Muzeul National de Istorie al Romaniei, 2013
Au fost odată ca niciodată trei proaspete mămici pasionate de artă (drept pentru care în prima tinereţe absolviseră Istoria artei), interesate de muzee (astfel încât unele dintre ele au activat acolo înainte de pauza de maternitate) şi interesate de cărţi despre prima copilărie, dat fiind că proprii copii aveau între unu şi şase ani. Într-una dintre zilele săptămânilor lungi în care îşi creşteau copiii, au pornit în grup format din mici şi mămici să viziteze Muzeul Ţăranului Român. Copiii au avut o curiozitate şi o disponibilitate de a petrece două ore întregi (ceea ce pentru vârstele amintite este un record absolut) care le-a surprins chiar pe mămicile pentru care vizitele în muzee fuseseră o preocupare principală. Cei mici puneau întrebări, doreau să zăbovească în săli aparent neatractive pentru vârstele mici, erau veseli şi realmente stimulaţi de ceea ce vedeau. Când au observat mămicile ce succes au muzeele în ochii copiilor lor, s-au gândit că sigur mai sunt familii cu copii mici care şi-ar dori să viziteze muzeele într-un mod adaptat nevoilor copiilor. Aşa încât au înfiinţat o asociaţie de educaţie culturală, pe numele ei De dragul artei, rebotezată doi ani mai târziu, Da’DeCe. Muzeul testat în prima vizită a fost şi primul în care copii de doi până la şase ani, împreună cu părinţii, au fost invitaţi să exploreze lumea ţăranului, dar şi fenomene, lucruri din cotidianul propriu, obiecte, texturi, mirosuri, stări, trăiri şi bucurii. Începând din acel moment Bucureştiul s-a confruntat cu o nouă realitate unică în ţară şi rar întâlnită chiar în Europa vestică: copii mici în muzee mari sau mici, programe adaptate nevoii de a atinge, a simţi, a explora spaţiul unei instituţii pe care cu greu o asociai unui mediu de învăţare timpurie [1]. De atunci, multe muzee au acceptat (uneori cu condescendenţă, alteori cu bucurie sau curiozitate), la invitaţia asociaţiei, această provocare de a primi grupuri de copii mici cu părinţi în spaţiile de muzeu. Odată cu numărul mare de muzee deschise spre acest tip de experiment (şi felicităm şi le mulţumim acelor instituţii [2]) s-a format şi o comunitate de familii Da’DeCe fără de care fenomenul nu ar fi putut să existe: părinţi entuziaşti faţă de un tip de educaţie non-formală adaptată copiilor lor, dar care se petrece într-un spaţiu greu asociabil copilăriei timpurii, grup format din acei tineri care ei înşişi preferă să viziteze muzeele, ca adulţi, şi alţii care, datorită programelor Da’DeCe descoperă, împreună cu copilul lor, bogăţia unei lumi pline, sugestive şi jucăuşe.
În cifre, după trei ani de activităţi creative în asociaţie, lucrurile arată aşa: 3 asociaţi, 5 colaboratori, 4 voluntari, o comunitate de aproape 2500 de prieteni, peste 3000 de abonaţi la newsletter (dintre care o mare parte sunt participanţi la programe), peste 300 programe desfăşurate pe an şi peste 3500 de copii pe aceeaşi perioadă, copii care se bucură de întâlnirea cu muzeele, bibliotecile şi echipa Da’DeCe.
Eveniment Mircea Cantor, Muzeul National de Arta Contemporana, Bucuresti, 2014
Din punct de vedere calitativ, asociaţia acţionează după un tipic în care conceptul programului educativ este creat astfel: prima etapă presupune vizita pilot în noul spaţiu identificat. Mămicile din asociaţie cu proprii copii vizitează spaţiul vizat, scopul acestei vizite fiind acela de a afla din gura copiilor sau din modul lor de interacţiune în spaţiul nou, ce le place, ce obiecte preferă, ce-i interesează, despre ce întreabă şi ce anume întreabă. Este etapa în care, ca în orice proces de învăţare, este important să se pornească de la preferinţele celor mici pentru ca propunerea finală de program să aibă succes. Urmează selectarea unei teme (sugerată de comportamentul celor mici) şi selectarea obiectelor din expunere. Apoi se desfăşoară etapa de documentare în care tema şi obiectele sunt cercetate din punct de vedere al domeniului din care vin. Unul dintre specialiştii pe educaţie din asociaţie scrie fişa care apoi suferă modificări sau adăugiri de la mini-echipa formată din adulţii care au participat la vizita pilot. Înainte de primul program desfăşurat există aşadar o fişă detaliată a programului educativ şi, foarte important, o serie de obiecte „de recuzită” care susţin demersul educativ şi care îl ajută pe copil să perceapă mai bine aspectele discutate, jucate şi întâlnite. Obiectele confecţionate de echipa Da’DeCe suplinesc expunerea tradiţionalistă a muzeelor care nu permite atingerea obiectelor, dar adaugă şi stimularea altor simţuri: miros, auz, gust. În plus, ele oferă cadrul desfăşurării jocurilor pentru că fiecare program înseamnă în primul rând joc. Şi, pentru că am ajuns aici, vom preciza în continuare câteva principii pe care le urmăm în desfăşurarea programelor, principii potrivite copiilor de 2 ani în special, dar, prin extensie, şi celor mai mari.
Program educativ in aer liber, Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti”, 2013
- Mişcarea asociată activităţilor
Există sute de studii dintre care multe, recente, care demonstrează beneficiile mişcării în copilăria timpurie, ca sursă de cunoaştere, ca stimulent pentru activitatea cerebrală şi, deci, ca sprijin pentru învăţare. Mişcarea este fie temă principală (în programele din Muzeul Enescu în care muzica este asociată mişcării, copiii asimilând unele noţiuni muzicale prin mişcare), fie doar mijloc de cunoaştere sau sprijin în unele jocuri. În Muzeul Satului de exemplu, sub titlul Zburdălnicie din casă în casă, mişcarea a fost mijlocul de explorare a spaţiului muzeului. Acest aspect a fost ajutat de profilul şi tipul de expunere propus: muzeul este în aer liber permiţând mişcarea liberă, fuga chiar, atât de iubită de copii, iar prezenţa mai multor clădiri cu funcţii diferite în acelaşi perimetru invitând la explorare kinestezică. Un alt exemplu de mişcare asociată programelor educative s-a petrecut în Muzeul Naţional de Istorie a României când am propus o căutare de comori, descoperirea indiciilor fiind în fapt un joc de explorare a unui spaţiu nou pentru cei mici.
- Experimentul, manipularea de obiecte, atelierele
O altă coordonată constantă a programelor pentru copii mici în muzee îl constituie momentele în care cei mici experimentează fenomene noi (experimentul cu abur în Muzeul C.F.R.) sau pur şi simplu manipulează obiecte similare celor prezente în expunere, dar care nu pot fi atinse. Aceeaşi nevoie a manualităţii, a atingerii şi producerii de obiecte a fost urmărită şi în etapa de atelier care urmează după vizita în muzeu. Aici, cei mici realizează propriile obiecte dupa tehnici similare celor observate în muzeu, având aceeaşi tematică sau folosind aceleaşi materiale, după caz.
- Storytellingul
Aceasta este o metodă foarte potrivită pentru „vârsta magică”[3] (conform definiţiei Selmei Fraiberg) în care cei mici îşi construiesc realitatea bazându-se pe aspectele magice mai degrabă decât pe cele realiste[4]. Pentru ei prezenţa fiului lui Constantin Brâncoveanu în Palatul de la Mogoşoaia nu reprezintă un spectacol, ci o realitate absolută, veridicitatea mediului, a poveştii şi a jocului actoricesc fiind o garanţie în acest sens. În afară de storytelling ca metodă clasică de a explora o expoziţie sau o clădire, am mai folosit jocul de rol şi povestea drept cadru general de petrecere a orei de program educativ în muzeu. Întregul parcurs era o poveste în care apăreau breşe pentru jocuri, cum a fost la balul Da’DeCe ne-a invitat baronul la bal? (în Casa Lowendal) sau la programul La ceai cu Regina în Muzeul Naţional de Istorie a României.
- Stimularea experienţei directe, emoţia
Una dintre mizele majorităţii programelor este stimularea emoţiilor. Fie că este muzeu de artă, tehnic sau de istorie, stimularea trăirilor autentice, directe, în raport cu oamenii sau obiectele cu care interacţionează, reprezintă un scop în sine al programelor adresate copiilor mici. Este bine ştiut că aportul afectiv contribuie la înţelegerea fenomenelor, la acumularea de cunoştinţe şi la memorarea experienţei de învăţare în sine.
Alte principii de urmat: diminuarea verbalizării la programele pentru copii de 2 – 4 ani şi lipsa de solicitare de a răspunde verbal la întrebări directe. Chiar dacă în mediul natural copiii vorbesc, într-un grup în care nu cunosc persoanele şi într-un spaţiu nou cum este muzeul, cei mici nu vor reuşi să verbalizeze. Nu se urmăreşte coagularea grupului, vârsta copiilor şi timpul scurt de desfăşurare a unui program nu permit formarea unui grup coerent, relaţia dintre copil şi părinte fiind esenţială în succesul programului. Părintele trebuie să intermedieze pentru copil mare parte din activităţi, suportul afectiv fiind pentru cei mici esenţial în percepţia lumii. Este totuşi important pentru părinţi ca şi ei să afle lucuri noi, e bine să li se ofere câteva informaţii noi chiar dacă acestea nu le sunt disponibile copiilor.
Balul de Craciun, Fundatia Lowendal, 2013
Scurta prezentare a experienţei Da’DeCe se doreşte o pledoarie asupra invitării familiilor cu copii mici la programe speciale adresate lor, în muzee. Avantajele sunt multiple din toate punctele de vedere: disponibilitatea publicului, expunerea copiilor la un mediu nou cu stimuli potriviţi etapei de dezvoltare, obişnuinţa cu muzeul ca spaţiu deschis la care se adaptează neaşteptat de repede. Pe de altă parte, pentru muzeu şi educatorii de muzeu, provocările sunt multiple şi dezvăluie satisfacţii profesionale greu de atins cu un alt public ţintă. Dacă cei mici au rămas în sală şi au răspuns la jocuri, înseamnă că mare parte din obiective au fost atinse, ei nu ştiu să fie politicoşi şi să asculte lucruri care nu-i interesează, pleacă pur şi simplu.
- [1] Pentru a avea o imagine mai concretă asupra începuturilor programelor adresate copiilor mici, iată un articol al momentului: Raluca Bem Neamu, Copiii în muzeu, în „Dilema veche”, articol disponibil la adresa web: http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/copiii-muzeu (accesat la 30.10.2014).
- [2] Iată lista completă a instituţiilor muzeale sau de cultură care au acceptat invitaţia asociaţiei Da’DeCe de a primi grupuri de familii cu copii mici în spaţiile proprii: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul George Enescu, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti, Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Vasile Grigore, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Institutul Astronomic, Casa Lowendal, Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul Municipiului, Muzeul Aviaţiei, Muzeul C.F.R., Muzeul tehnic „Dimitrie Leonida”, Librăriile Cărtureşti şi Humanitas, Romanian Design Week, Aiurart.
- [3] Selma H. Fraiberg, Anii magici. Cum să înţelegem şi să rezolvăm probelemle copiilor, Editura Trei, 2009, pg. 15-21.
- [4] Ibidem.
Da'DeCe 