Da’DeCe la 2 ani în muzee?

Un text de Raluca Bem Neamu, din volumul Marketingul și educația în muzee, ediția a V-a, lucrările sesiunii de comunicări, Marketingul și educația în muzee, Sibiu, 1-4 octombrie 2014, Editura ASTRA Museum

Abstract: The article evokes the three years experience of the Da’DeCe (‘Why’sThat’) Association in the museums from Bucharest. The educational programs for children from the age of 2 constitutes the core of the activities carried out and of the principles followed by the organisation for these programs referring to the interactive techniques of connecting with the audience and exposing the museum: movement associated to activities; the experiment; object manipulation; workshops; storytelling; stimulating the direct experience, emotion, and lack of excessive verbalization; parent-child relationship as an essential pillar; etc.

“La ceai cu regina”, program educativ, Muzeul National de Istorie al Romaniei, 2013

Au fost odată ca niciodată trei proaspete mămici pasionate de artă (drept pentru care în prima tinereţe absolviseră Istoria artei), interesate de muzee (astfel încât unele dintre ele au activat acolo înainte de pauza de maternitate) şi interesate de cărţi despre prima copilărie, dat fiind că proprii copii aveau între unu şi şase ani.       Într-una dintre zilele săptămânilor lungi în care îşi creşteau copiii, au pornit în grup format din mici şi mămici să viziteze Muzeul Ţăranului Român. Copiii au avut o curiozitate şi o disponibilitate de a petrece două ore întregi (ceea ce pentru vârstele amintite este un record absolut) care le-a surprins chiar pe mămicile pentru care vizitele în muzee fuseseră o preocupare principală. Cei mici puneau întrebări, doreau să zăbovească în săli aparent neatractive pentru vârstele mici, erau veseli şi realmente stimulaţi de ceea ce vedeau. Când au observat mămicile ce succes au muzeele în ochii copiilor lor, s-au gândit că sigur mai sunt familii cu copii mici care şi-ar dori să viziteze muzeele într-un mod adaptat nevoilor copiilor. Aşa încât au înfiinţat o asociaţie de educaţie culturală, pe numele ei De dragul artei, rebotezată doi ani mai târziu, Da’DeCe. Muzeul testat în prima vizită a fost şi primul în care copii de doi până la şase ani, împreună cu părinţii, au fost invitaţi să exploreze lumea ţăranului, dar şi fenomene, lucruri din cotidianul propriu, obiecte, texturi, mirosuri, stări, trăiri şi bucurii. Începând din acel moment Bucureştiul s-a confruntat cu o nouă realitate unică în ţară şi rar întâlnită chiar în Europa vestică: copii mici în muzee mari sau mici, programe adaptate nevoii de a atinge, a simţi, a explora spaţiul unei instituţii pe care cu greu o asociai unui mediu de învăţare timpurie [1]. De atunci, multe muzee au acceptat (uneori cu condescendenţă, alteori cu bucurie sau curiozitate), la invitaţia asociaţiei, această provocare de a primi grupuri de copii mici cu părinţi în spaţiile de muzeu. Odată cu numărul mare de muzee deschise spre acest tip de experiment (şi felicităm şi le mulţumim acelor instituţii [2]) s-a format şi o comunitate de familii Da’DeCe fără de care fenomenul nu ar fi putut să existe: părinţi entuziaşti faţă de un tip de educaţie non-formală adaptată copiilor lor, dar care se petrece într-un spaţiu greu asociabil copilăriei timpurii, grup format din acei tineri care ei înşişi preferă să viziteze muzeele, ca adulţi, şi alţii care, datorită programelor Da’DeCe descoperă, împreună cu copilul lor, bogăţia unei lumi pline, sugestive şi jucăuşe.

În cifre, după trei ani de activităţi creative în asociaţie, lucrurile arată aşa: 3 asociaţi, 5 colaboratori, 4 voluntari, o comunitate de aproape 2500 de prieteni, peste 3000 de abonaţi la newsletter (dintre care o mare parte sunt participanţi la programe), peste 300 programe desfăşurate pe an şi peste 3500 de copii pe aceeaşi perioadă, copii care se bucură de întâlnirea cu muzeele, bibliotecile şi echipa Da’DeCe. 

Eveniment Mircea Cantor, Muzeul National de Arta Contemporana, Bucuresti, 2014

 

Din punct de vedere calitativ, asociaţia acţionează după un tipic în care conceptul programului educativ este creat astfel: prima etapă presupune vizita pilot în noul spaţiu identificat. Mămicile din asociaţie cu proprii copii vizitează spaţiul vizat, scopul acestei vizite fiind acela de a afla din gura copiilor sau din modul lor de interacţiune în spaţiul nou, ce le place, ce obiecte preferă, ce-i interesează, despre ce întreabă şi ce anume întreabă. Este etapa în care, ca în orice proces de învăţare, este important să se pornească de la preferinţele celor mici pentru ca propunerea finală de program să aibă succes. Urmează selectarea unei teme (sugerată de comportamentul celor mici) şi selectarea obiectelor din expunere. Apoi se desfăşoară etapa de documentare în care tema şi obiectele sunt cercetate din punct de vedere al domeniului din care vin. Unul dintre specialiştii pe educaţie din asociaţie scrie fişa care apoi suferă modificări sau adăugiri de la mini-echipa formată din adulţii care au participat la vizita pilot. Înainte de primul program desfăşurat există aşadar o fişă detaliată a programului educativ şi, foarte important, o serie de obiecte „de recuzită” care susţin demersul educativ şi care îl ajută pe copil să perceapă mai bine aspectele discutate, jucate şi întâlnite. Obiectele confecţionate de echipa Da’DeCe suplinesc expunerea tradiţionalistă a muzeelor care nu permite atingerea obiectelor, dar adaugă şi stimularea altor simţuri: miros, auz, gust.    În plus, ele oferă cadrul desfăşurării jocurilor pentru că fiecare program înseamnă în primul rând joc. Şi, pentru că am ajuns aici, vom preciza în continuare câteva principii pe care le urmăm în desfăşurarea programelor, principii potrivite copiilor de 2 ani în special, dar, prin extensie, şi celor mai mari.

Program educativ in aer liber, Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti”, 2013

 

1. Mişcarea asociată activităţilor

Există sute de studii dintre care multe, recente, care demonstrează beneficiile mişcării în copilăria timpurie, ca sursă de cunoaştere, ca stimulent pentru activitatea cerebrală şi, deci, ca sprijin pentru învăţare. Mişcarea este fie temă principală (în programele din Muzeul Enescu în care muzica este asociată mişcării, copiii asimilând unele noţiuni muzicale prin mişcare), fie doar mijloc de cunoaştere sau sprijin în unele jocuri. În Muzeul Satului de exemplu, sub titlul Zburdălnicie din casă în casă, mişcarea a fost mijlocul de explorare a spaţiului muzeului. Acest aspect a fost ajutat de profilul şi tipul de expunere propus: muzeul este în aer liber permiţând mişcarea liberă, fuga chiar, atât de iubită de copii, iar prezenţa mai multor clădiri cu funcţii diferite în acelaşi perimetru invitând la explorare kinestezică. Un alt exemplu de mişcare asociată programelor educative s-a petrecut în Muzeul Naţional de Istorie a României când am propus o căutare de comori, descoperirea indiciilor fiind în fapt un joc de explorare a unui spaţiu nou pentru cei mici.

2. Experimentul, manipularea de obiecte, atelierele

O altă coordonată constantă a programelor pentru copii mici în muzee îl constituie momentele în care cei mici experimentează fenomene noi (experimentul cu abur în Muzeul C.F.R.) sau pur şi simplu manipulează obiecte similare celor prezente în expunere, dar care nu pot fi atinse. Aceeaşi nevoie a manualităţii, a atingerii şi producerii de obiecte a fost urmărită şi în etapa de atelier care urmează după vizita în muzeu. Aici, cei mici realizează propriile obiecte dupa tehnici similare celor observate în muzeu, având aceeaşi tematică sau folosind aceleaşi materiale, după caz.

3. Storytellingul

Aceasta  este o metodă foarte potrivită pentru „vârsta magică”[3] (conform definiţiei Selmei Fraiberg)  în care cei mici îşi construiesc realitatea bazându-se pe aspectele magice mai degrabă decât pe cele realiste[4]. Pentru ei prezenţa fiului lui Constantin Brâncoveanu în Palatul de la Mogoşoaia nu reprezintă un spectacol, ci o realitate absolută, veridicitatea mediului, a poveştii şi a jocului actoricesc fiind o garanţie în acest sens. În afară de storytelling ca metodă clasică de a explora o expoziţie sau o clădire, am mai folosit jocul de rol şi povestea drept cadru general de petrecere a orei de program educativ în muzeu. Întregul parcurs era o poveste în care apăreau breşe pentru jocuri, cum a fost la balul Da’DeCe ne-a invitat baronul la bal? (în Casa Lowendal) sau la programul La ceai cu Regina în Muzeul Naţional de Istorie a României.

4. Stimularea experienţei directe, emoţia

Una dintre mizele majorităţii programelor este stimularea emoţiilor. Fie că este muzeu de artă, tehnic sau de istorie, stimularea trăirilor autentice, directe, în raport cu oamenii sau obiectele cu care interacţionează, reprezintă un scop în sine al programelor adresate copiilor mici. Este bine ştiut că aportul afectiv contribuie la înţelegerea fenomenelor, la acumularea de cunoştinţe şi la memorarea experienţei de învăţare în sine.

Alte principii de urmat: diminuarea verbalizării la programele pentru copii de 2 – 4 ani şi lipsa de solicitare de a răspunde verbal la întrebări directe. Chiar dacă în mediul natural copiii vorbesc, într-un grup în care nu cunosc persoanele şi într-un spaţiu nou cum este muzeul, cei mici nu vor reuşi să verbalizeze. Nu se urmăreşte coagularea grupului, vârsta copiilor şi timpul scurt de desfăşurare a unui program nu permit formarea unui grup coerent, relaţia dintre copil şi părinte fiind esenţială în succesul programului. Părintele trebuie să intermedieze pentru copil mare parte din activităţi, suportul afectiv fiind pentru cei mici esenţial în percepţia lumii. Este totuşi important pentru părinţi ca şi ei să afle lucuri noi, e bine să li se ofere câteva informaţii noi chiar dacă acestea nu le sunt disponibile copiilor.

Balul de Craciun, Fundatia Lowendal, 2013

 

Scurta prezentare a experienţei Da’DeCe se doreşte o pledoarie asupra invitării familiilor cu copii mici la programe speciale adresate lor, în muzee. Avantajele sunt multiple din toate punctele de vedere: disponibilitatea publicului, expunerea copiilor la un mediu nou cu stimuli potriviţi etapei de dezvoltare, obişnuinţa cu muzeul ca spaţiu deschis la care se adaptează neaşteptat de repede. Pe de altă parte, pentru muzeu şi educatorii de muzeu, provocările sunt multiple şi dezvăluie satisfacţii profesionale greu de atins cu un alt public ţintă. Dacă cei mici au rămas în sală şi au răspuns la jocuri, înseamnă că mare parte din obiective au fost atinse, ei nu ştiu să fie politicoşi şi să asculte lucruri care nu-i interesează, pleacă pur şi simplu.

1. [1]  Pentru a avea o imagine mai concretă asupra începuturilor programelor adresate copiilor mici, iată un articol al momentului: Raluca Bem Neamu, Copiii în muzeu, în „Dilema veche”, articol disponibil la adresa web: http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/copiii-muzeu (accesat la 30.10.2014).
2. [2]  Iată lista completă a instituţiilor muzeale sau de cultură care au acceptat invitaţia asociaţiei Da’DeCe de a primi grupuri de familii cu copii mici în spaţiile proprii: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul George Enescu, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti, Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Vasile Grigore, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Institutul Astronomic, Casa Lowendal, Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul Municipiului, Muzeul Aviaţiei, Muzeul C.F.R., Muzeul tehnic „Dimitrie Leonida”, Librăriile Cărtureşti şi Humanitas, Romanian Design Week, Aiurart.
3. [3] Selma H. Fraiberg, Anii magici. Cum să înţelegem şi să rezolvăm probelemle copiilor, Editura Trei, 2009, pg. 15-21.
4. [4] Ibidem.

Suntem siguri de voi și asta ne dă curaj. Episodul 1

Suntem siguri de voi, prietenii noștri, suntem siguri că ceea ce facem este de calitate și suntem siguri că putem să facem și mai mult împreună.  De aceea am început o aventură grozavă despre care vă vom dezvălui încet-încet totul. Din pașii pe care i-am început în direcția aventuroasei acțiuni, vă vom dezvălui experiențele pentru că sunt cele mai frumoase, mai ușor de comunicat și mai pline de sens. Nu vă vom plictisi cu planuri de management și strategii, ci cu vizite, trăiri și experimente din domeniul educației muzeale.

Termenul acesta are puține semnificații pentru publicul larg, dar probabil este pentru voi, prietenii De dragul artei, suficient de simpatic și atractiv. Sau nu? În orice caz, noi asta propunem prin programele De dragul artei. Fie că le numim: programe de educație creativă, storytelling, ateliere sau vizite active, asta facem: educație muzeală. Și a trebuit să mă întâlnesc cu specialiști din Europa în același domeniu ca să am curajul să pun problema așa. Percepția mea era că publicul nu va rezona la acest termen și l-am evitat, dar cred că suntem suficient de puternici și avem o comunitate de părinți și copii suficient de deschisă cât să spunem lucurilor pe nume.

Primul pas în aventura noastră (fără a pune la socoteală orele de documentare prin lectură, visele, întâlnirile cu specialiști în diferite domenii etc) este o vizită de documentare în muzeele cu secțiuni pentru copii din Graz și Viena. Îndelung plănuită și dorită, ea s-a petrecut în prima săptămână din septembrie. Prima oprire: Frida & freD. Muzeul copilului din Graz. Deși ne-am întâlnit cu directorul muzeului, tânărul și entuziastul Joerg Ehtreiber, nu știm de unde vine numele acesta. Era una dintre miile de întrebări pe care le aveam în tolbă, dar jumătatea de zi pe care ne-a oferit-o (în timpul vacanței lui) nu a fost suficientă pentru tot. Oricum ar fi, ne place numele și toată lumea din Graz știe de muzeu.

Conceptul de ”muzeu al copilului” a apărut prima dată în Statele Unite ale Americii, iar primul muzeu de acest tip a fost  Brooklyn Children’s Museum. Treptat, modelul s-a raspândit în Europa și în restul lumii. Ceea ce este specific acestui muzeu este că nu propune obiecte vechi, de patrimoniu, ci aplicații interactive create special pentru copii (de obiei 2-12 ani dar sunt și exemple mai îndrăznețe care se adresează celor mai mici). Ele pot fi manipulate, acționate pe anumite principii, pentru ca cei mici să învețe cele mai diferite lucruri într-o modalitate cât mai potrivită modului lor de a percepe lumea. Tematica poate să fie foarte variată: de la științe, la muzică, arte, istorie etc, nu există nici o restrictie atâta timp cât totul este ”hands-on”.

Am experimentat așadar vizitarea muzeului FRida & freD cu cei doi copiii ai nostri, de aproape patru, respectiv 6 ani, Andrei și Ilinca. Clădirea muzeului este ridicată în 2003 când Graz a fost capitală culturală europeană. E o clădire construită din oțel, metal și sticlă, cel mai original aspect fiind acela că geamul continuu care înconjoară clădirea se află la nivelul ierbii, iar sub acest nivel, în interior, se desfășoară parterul clădirii. Acest aspect dă o senzație de protecție extraordinară, de spațiu intim și sigur, protejat de pământul din jur. Intrarea în expoziție este făcută printr-un tobogan uriaș, absolut irezistibil pentru copii. Intenționam să începem cu etajul unde știam că este partea pentru copiii mai mici, dar n-a fost chip. Rostogoliturile și degajarea de aici s-a păstrat pe tot parcursul vizitării. Tema expoziției este arhitectura. Ideea centrală a expoziției este aceea că, pentru ca un astfel de subiect destul de abstract să devină concret, trebuie început cu animalele și modul lor de a-și face căsuțe. Această abordare are  o altă calitate cu care suntem întru totul de accord: tot ceea ce este de calitate în creația umană pornește de la forme, funcțiuni și exemple din natură (și cine știe programele noastre cred că este de acord). Și afli astfel prin aplicații multimedia (la secțiunea pentru copiii de peste 6 ani) sau prin obiecte interactive faptul că dacă termitele ar fi oameni, pastrând raportul locuitor-casă, clădiile lor ar avea câțiva kilometri înălțime. Sau faptul că noctambula cârtiță dă funcțiuni galeriilor pe care le sapă. Sau cum fagurele, pânza de păianjen, cuibul plutitor al raței sau cuibul de viespe au fost puncte de plecare pentru remarcabile construcții arhitectonice: clădiri, poduri sau structuri. Comparația este făcută remarcabil la nivel vizual sau tactil, înțelegerea ”modelului” și  a ”replicii” fiind foarte sugestivă.  Plecând de aici, construirea de către copii a propriilor clădiri, e doar la un pas distanță. Expoziția propune multe colțuri în care, pornind de la o schiță desenată și cu diferite material puse la dispozitie, poti să-ți construiești casa visurilor. Poate să fie o locuință lacustră și te bălăcești cu bețe fragile în mână ca să vezi cum poți stabili echilibrul într-un mediu nu foarte propice stabilității, sau poți construi o rețea de poduri cu fire, paie, bețe, șuruburi și imaginație. Sau structura unui iglu în care forma exterioară e clară doar dacă dai atenție unor detalii aparent neînsemnate.

După ce construiești exteriorul mare al casei, poți trece la interior si expoziția îți prezintă cele mai diverse interioare posibile: de la un interior de tip Bauhaus, la unul aglomerat, de tip oriental.  O machetă-cutie impărțită în mai multe încăperi îți dă ocazia să așezi mobilierul în spațiu, pe funcțiunile potrivite.

Un alt principiu al muzeului care coincide cu viziunea De dragul artei este că vizita se face în familie. Totul este gândit să fie făcut împreună, expoziția nu are sens fără combinația copil-părinte. Iar părintele, pe alocuri, trebuie să facă eforturi de gândire pentru a găsi soluția. Știți momentul acela de uimire din ochii copilului când observă că părintele descoperă ceva nou (că nu e el cel atoateștiutor pe pământ)? Și bucuria de a fi împreună la acel moment? Așa a fost!

O altă calitate evidentă a muzeului este profunzimea analitică în care este abordat subiectul expoziției: nu le scapă nimic, nu rămâne nimic neacoperit, fără a fi analizat, descusut, explicat. Este rezultatul muncii a șase oameni de specialități diferite care lucrează în slujba copiilor.

Alte fapte obiective care fac din muzeu un succes ce nu are nevoie de  prea multă publicitate (spun asta pentru că site-ul nu anunță calitatea vizitării): expoziția se schimbă o data pe an, au materiale tipărite sub formă de traseu în expoziție și caiet de luat acasă și de jucat până epuizezi subiectul și un laborator pentru diferite experimente.

Fotografiile nu au surprins (după părerea mea) aproape nimic din aceste lucuri pentru că bucuria momentului a fost primordială și, după descoperire, bucurie, lucrul împreună, venea și gândul: ”hai să păstrăm o imagine a momentului”. E genul de muzeu în care îți trebuie un martor exterior familiei ca să iei imagini bune. Totul e neașteptat, fascinant, astfel încât adevăratele momente bune de fotografiat pot să fie doar trăite, nu și prinse în imagini.

A fost o experiență în cel mai bun sens al cuvântului în care libertatea fiecăruia e urmată de bucuria împărtășirii, în care cunoașterea e frumoasă și naturală, în care copilul, cu ochii largi de  uimire și bucurie, trage de tine și-ți spune: ”Mami, mami, vino să-ți arăt ceva fain!”.

Cam atât din Graz. Urmează alte povești carevor avea însă și un plan 🙂 Urmăriți-ne!

Raluca Bem Neamu

Fisa de lucru – Floare la ureche

Dupa cum bine stiti, am inceput aventura prin muzee in toamna lui 2011. De fiecare data am incercat, incercam si vom incerca 🙂 sa propunem ceva nou, ceva adaptat, ceva valoros pentru copii, pentru colectiile de arta, dar si pentru noi. Ca sa se intample toate aceste lucruri ne propunem obiective, observam reactiile copiilor, citim despre nevoile copilului la o anumita varsta, imaginam jocuri si scriem povesti. Si pentru ca suntem mai multi educatori pe o colectie de arta sau pe un anumit tip de program, dar si pentru ca asa lucram noi :), de fiecare data scriem un scenariu, un concept, o fisa de lucru. In felul acesta fiecare dintre noi intervine cu sugestii, pastram aceeasi structura a programului la fiecare program, ne este mai usor sa imbunatatim activitatea datile urmatoare si alte multe avantaje.

Azi ne-a venit ideea sa va impartasim una dintre aceste fise, cea de la programul Floare la ureche, program care se va incheia in curand.  Mai sunt doua week-enduri cand puteti opta pentru el. Dupa aceea ne vom incepe aventura in alt spatiu, cu alta tema. Este secret deocamdata 🙂 Dar veti fi incantati cu siguranta si de aceasta data.

Floare la ureche sau nu, educatia muzeala este pasiunea comuna care ne uneste la De dragul artei si mai jos este un exemplu despre cum ne jucam cu ea luna de luna. Fisa a fost scrisa de Alexandra Cucu. Iar tonul si zambetele ne sunt adresate noua, celor din echipa. De dragul artei lucreaza cu zambetul pe buze :).

FLOARE LA URECHE!

/ Despre flori şi culori

/ Câte flori pân’ la primăvară?

Program de educaţie muzeală

pentru familii cu copii de 2-6 ani

 

 

OBIECTIVE

–          Să se familiarizeze cu noţiunea de natură moartă

–          Să descopere prin manipulare diferite particularităţi ale unor obiecte

–          Să identifice în spaţiul muzeal o serie de lucrări de natură moartă

 

DESFĂŞURARE

Întâmpinăm familiile la intrarea în Casa Macovei, urându-le bun venit şi îndeplinind formalităţile/ anunţurile necesare.

Apoi le spunem că am pregătit casa special pentru vizita lor, ne-am gândit chiar şi să miroasă frumos! Îi rugăm să tragă adânc aer în piept – şi să ne spună dacă-şi dau seama a ce miroase. [Noi o să parfumăm din timp spaţiul, folosind un odorizant care să aibă un parfum floral clar]. A flori! Îi întrebăm dacă lor le plac florile – şi, eventual, care le plac cel mai  mult (exemple!). Îi întrebăm dacă au văzut flori pe drumul spre muzeu – – – şi în funcţie de răspunsurile lor, putem conchide că afară e iarnă şi, chiar dacă poate am văzut flori la florărie sau pe la geamuri, în anotimpul ăsta ele nu prea cresc afară…

Dar nouă ne-a fost foarte dor de flori şi – norocul nostru! – am găsit în această casă o grămadă de tablouri care ne aduc aminte de cât de frumoase sunt florile! – vreţi să ne jucăm împreună şi să descoperim că uneori e „floare la ureche” (adică este foarte uşor!) să faci un tablou minunat? Daaaa!

 

Ne oprim în camera din mijloc, cea cu şemineul.

Ne oprim în faţa tablourilor cu naturi statice, cea de Ciucurencu şi cea de Pallady. Avem pregătite obiectele care se regăsesc în cele 2 naturi statice – dar avem grijă să adăugăm şi lucruri care nu se regăsesc în cele 2 tablouri (în mod foarte evident). Le putem ţine sub două pânze mari – dacă cei din grup sunt liniştiţi, putem să-i rugăm să le pipăie aşa cum sunt, sub pânze – şi să facem un JOC DE GHICIT, să  ne spună dacă îşi dau seama ce lucruri am adus aici ca să ne jucăm cu ele. Indiferent dacă le ghicesc sau nu, dăm la o parte pânzele şi îi lăsăm puţin să le exploreze, aşa cum sunt.

Le propunem un JOC DE IDENTIFICARE, să le despartă în două – să le aleagă pe cele care au „culori mai colorate” J,  adică mai aprinse/ vii şi să le pună într-o parte, iar pe cele care au culori mai şterse – în cealaltă parte – – – asta pentru că e unul dintre aspectele care diferenţiază cele 2 lucrări. La cei de 2-3 ani putem să ridicăm noi fiecare obiect în parte şi să-i întrebăm dacă li se pare că obiectul respectiv e viu colorat sau culoarea e mai degrabă ştearsă. Putem face un JOC DE NUMIRE a obiectelor, iar la cei mari merge şi o EXEMPLIFICARE pentru fiecare în parte, „portocaliu ca…”, „albastru ca…”, „galben ca…” (să dea ei mai multe exemple).

Apoi zicem răspicat – „haideţi să facem dezordine!/ harababură/… şi să amestecăm iarăşi toate lucrurile de aici!” – după ce facem asta, le propunem să ne uităm cu mare-mare atenţie la două tablouaşe cu flori – că doar de flori am spus c-o să-ncercăm să ne amintim azi! Şi observăm detaliile din fiecare în parte.

Depinde de fiecare educator cum simte – putem  analiza foarte atent detaliile din cele 2 tablouri acum, înainte de alcătuirea celor două naturi moarte – sau după alcătuirea lor – sau pe parcurs. În explorare, cu cei de 4-6 ani se va merge mai mult pe povestea pe care o spune fiecăruia dintre copii imaginea din tablou – evident, pe căi maieutice 🙂 (întrebări deschise, cu acceptarea variantelor propuse de copii – de la „ale cui să fie obiectele astea?”, până la „credeţi că e dimineaţă sau seară?”)

Fapt este că trebuie alcătuite 2 grupuri de copii – primul grup să aleagă obiectele pentru natura statică de Ciucurencu, iar cel de-al doilea pentru natura statică de Pallady. Şi să le reconstituie, pe măsuţa din cameră şi pe un alt scaun, eventual cu ajutorul părinţilor :). O să constatăm că mai rămân nişte obiecte care nu se regăsesc în cele 2 tablouri – le vom folosi ulterior pentru alcătuirea unei a treia naturi moarte, pe care o pot alcătui după (bună)voie!

Obiecte pentru Ciucurencu: 2 ulcele, flori albe şi flori roz, tuburi de culoare, o faţă de masă/ hârtie creponată portocalie.

Obiecte pentru Pallady: o umbreluţă, un plic cu timbru, o cană cu capac, o oglindă, o perdeluţă.

 

Pentru cei de 4-6 ani – observăm nudul de Pallady – ce apare în el şi nu apare în cele 2 naturi moarte? Un om – dar dacă nu ar fi pictat un om, ar putea fi şi aceasta o natură moartă. Se va folosi o copie (fie fotocopie, fie reproducere-schiţă) a tabloului de Pallady, de pe care se poate detaşa personajul. La modul ideal, aş folosi o variantă cu arici – adică mai toate elementele tabloului să fie detaşabile de pe suport cu ajutorul unor arici, şi să existe elementele unei naturi moarte (ceva fructe sau oale :)) – pe care copiii să le poată lipi în locul personajului, ca să devină „natură moartă”. Nu e nici ceva costisitor, nici greu de făcut – doar că ia ceva timp, e adevărat. Însă cei mici se cam dau în vânt după arici 🙂

După alcătuirea naturilor moarte fiecare va încerca să schiţeze lucruşoarele aranjate pe masă/ scaun. Cei mici, cu ajutorul părinţilor. Asta va reprezenta partea de ATELIER.

PENTRU DIFERENŢA VIU-MORT şi pentru a explica noţiunea de „natură moartă” (am preferat sintagma asta celei de „natură statică” – e o preferinţă de-a mea, pentru că o simt mai clară; dacă pentru voi e mai în regulă cu „statică”, o puteţi folosi pe-asta) – o să insistăm pe ideea de mişcare-nemişcare, adică o să explorăm posibilităţile de mişcare ale obiectele pe care le folosim în alcătuirea naturilor statice – dacă nu le mai mişcăm noi, ele nu se mai mişcă; pe când noi, oamenii de acolo, care suntem vii, ne mişcăm chiar şi când stăm 🙂 – adică simpla respiraţie ne mişcă etc. Astea-s prea multe vorbe, mai ales pentru cei mici – – – lucrul direct o să fie mai lămuritor.  

 

La un moment dat poate fi făcut următorul joc, legat de florile din tablouri: (spun „la un moment dat” pentru că nu-mi dau seama când ar fi mai potrivit, dacă imediat după alcătuirea naturilor moarte – sau după schiţarea lor – – – depinde cum o să simţiţi)

JOC „BUCHEŢELELE” – stăm cu toţii aşezaţi în cerc mare – mişcare pe muzică (o melodie liniştită, nu chiar de primăvară, chiar dacă o să fim nişte floricele :)), apoi educatorul strigă un număr, „x” – şi trebuie să ne grupăm repede-repede cu toţii (copii, părinţi, educator) în „bucheţele” de câte „x” flori. Dacă rămâne cineva pe dinafară, poate să fie albinuţă şi să bâzâie printre flori :).

 

După terminarea jocului şi a schiţei – părinţii şi copiii sunt rugaţi să plece (în perechi părinte-copil) şi să încerce să caute prin camerele muzeului – naturile moarte care se află aici. Sau, mai simplu, putem să îi rugăm doar să caute „tablourile cu flori” – eventual să le şi numere. Când termină, se întorc în camera cu şemineu şi pornim cu toţii prin muzeu, să verificăm depistarea/ numărătoarea împreună  🙂

 

Ce parere aveti? 🙂 Ce ati fi schimbat in desfasurarea programului?

Vom reveni cu articole despre activitatea noastra, dar si despre alte teme interesante in curand!

Echipa De dragul artei